Uhuru Peak

Kilimanjaro , nu era decit un munte undeva in Africa , nici nu stiam precis daca e in Kenya sau Tarzania care oricum pentru mine nu prezenta mare interes.

Pentru Xena in schimb se pare ca era un fel de provocare si asa fara sa vreau in mod deosebit iata-ma plecat dinou intr-o expeditie sau vacanta nici eu nu stiam cum sa definesc aceasta iesire.

Am plecat in 12 februarie pe ruta Timisoara- Budapesta –Istanbul -Nairobi.

Grupul nostru restrins ( Muri, Xena, Eugen) urma sa se intilneasca cu restul echipei in Nairobi . Fiind 10 romani si un canadian ( nascut in Ukraina) mare mirare ca am reusit sa ne intilnim pina la urma cu toate ca fiecare a ales zboruri diferite unii venind din Toronto altii din Bucuresti.

Cu bagaje cu tot ( culmea ca au ajuns toate pina la urma) luam un autobuz doar pentru noi si plecam spre Tarzania pe ruta Arusha- Moshi . Ne bucuram din plin de caldura si praful de pe drum ca oricum e mai bine decit iarna de acasa.

In Moshi ne intilnim cu ghizi ( agentia Zara) si punem la cale detaliile expeditiei.La urma urmei trebuie sa recunosc ca o expeditie de asemenea amploare era ceva complect nou si pentru mine. Logistica la greu ( cred ca tot englezii sunt de vina) , corturi de campanie, buda privata, scaune, mese , portelanuri( argintaria lipsea de data asta), un sef, 3 ghizi, 3 ajutori de ghizi, 2 bucatari , 2 chelneri si nu mai putin de 43 de porteri.

Ruta aleasa Machame este una scurta dar apriga de numai 4 zile de urcat un varf de 5895m numita si whisky route ( probabil bautura nu ajungea decit pentru 4 zile :).

Prima zi: incepe cu formalitatile de intrare in Parcul National prin  Machame Gate 1800m. Incepem urcarea printr-o padure tropicala cu umezeala carateristica , drum destul de monoton fara prea multe de vazut si de pozat. Sub amenintarea continua a ploi (era doar sezon umed) ajungem la 3000m in locul Machame Hut dupa mai putin de 4 ore .

Ne bucuram de primirea ospitaliera  de data asta nu cu paine si sare ci cu ligheane cu apa calda si scaune din partea echipei care a si montat tabara de corturi. (si noi credeam ca mergem repede fara bagaj).

A doua zi: dupa micul dejun consistent (oua, carnati, porridge) plecam urmand o creasta secundara spre Shira Hut. Peisajul se schimba complet, o imbinare ciudata de stinca si arbusti si o multime de lume . Dupa vreo 4 ore ajungem in Shira Camp 3840m unde ne bucuram imaginea muntelui dupa ce ceata s-a risipit. Seara e destul de frig undeva la limita inghetului si suntem incintati ca nu am carat sacii de puf degeaba.

A treia zi : incepem urcarea de pe Platoul Shira  pe directie S-E spre Lava Tower 4630 m  peisajul fiind de dreptul selenar un fel de semidesert cu nisip vulcanic si pietre unele numai bune de catarat. Chiar cind ajungem in punctual de maxim incepe o ploaie inghetata care ne sileste sa ne luam prinzul chiar sub bolovanii din pas. Coborim apoi pe valea Barranco pina la cota de 3860m peisajul fiind parca desprins din romanele de SF. Niste arbusti care traiesc citeva sute de ani sunt cei care ne fac sa ne fac sa ne simtim ciudat intr-o lume coplect noua.

A patra zi: este cea mai lunga si solicitanta. Urcam direct Barranco Wall o portiune de stinca de circa 350m diferenta de nivel care ne scoate in valea Karanga.

Vremea foarte calduroasa ma pune cel putin pe mine pe ginduri. Ne oprim la prinz ca doar romani suntem si o lenevim pina pe la 2 dupamasa. Cu insistente reusesc sa-i conving pe Eugen si Xena sa mergem mai departe la Barafu Hut 4600m unde urma sa ne odihnim un pic inainte de a urca varful. Si bine facem ca nici bine nu ajungem in tabara ca se porneste furtuna de zapada cu trasnete cu tot. Gasesc un cort liber si ma adapostesc cu Xena luand pe noi toate hainele care le aveam.De data asta chiar am ajuns inaintea porterilor. Dupa 2 ore zapada ajunge cam la 20 cm iar peisajul este acum unul de iarna in toata regula. Ajung si bagajele noastre cu porteri  speriati, inghetati si echipati “vai de mama lor”. Nici noi nu avem moralul prea ridicat cu asemenea vreme mai ales in ziua varfului.Asta e si sa nu uitam de ce am venit aici. Plecam la 12 noaptea  pe o noapte fara stele dar cel putin ninsoarea s-a oprit. Orbecaim prin ceata pe un traseu complect necunoscut si intr-un ritm mult prea incet si pentru gustul lui Xena. Nu prea avem ce face ne tinem de ghizi care cel putin par sa recunoasca traseul. Incepe sa se lumineze chiar cind ajungem in locul numit Stela Point  5700m. De aici o luam incet pe o creasta in sus si undeva pe la  la ora 7 ajungem pe varful UHURU  5895 m. Facem pozele de rigoare , mai asteptam si pe ceilati pentru poza de grup,apoi incepem coborirea intr-un ritm dea dreptul somnambulic. Ajungem in tabara de la 4600m eu dupa 3 ore ( Xena mult mai repede circa 1,5 h) si nu stiu cum sa ma bag mai repede in sacul de dormit pentru a beneficia de cit mai mult somn posibil. In jurul prizului stringem tabara si coborim pina la 3800 m in Mweka Camp. Urcarea ca urcarea dar coborirea de 2800m ne-a terminat mai ales in conditiile in care ai dormit mai mult in picioare.

Ultima zi decurge monoton cu coborirea pina la Mweka Gate 1700m unde dupa ce primim diplomele de premianti (ca doar nu am urcat degeaba varful) ne urcam in autobus si revenim in Moshi.

Cam asta a fost  experienta de neuitat numita Uhuru Peak care cu ajutorul Diamoxului nici nu a fost atit de neplacuta pe cit se anunta.

Muri & Xena